„NU ȘTIU ALȚII CUM SUNT, DAR EU...”
Viața își urma cursul firesc, în unicul sens pe care îl cunoaștem și îl simțim. Eram fericit, aveam un serviciu care îmi plăcea, liniștit și cu un oarecare grad de libertate, chiar dacă remunerația nu era satisfacătoare, și o iubită pe care o adoram și o consideram ”viața mea” pentru tot restul existenței mele materiale pe acest pământ. Locuiam cu părinții mei, doi bătrânei simpatici și hazlii: mama, un titirez de un metru jumătate plin de viață și curioasă din cale afară, un burete de informații începând de la politica de apartheid și până la aniversarea zilelor de naștere ale tuturor locuitorilor planetei, ceva mai tare ca Google.
Tata, un om la locul lui, șugubăț și cu niște replici celebre, pensionar și cu o semipareză pe dreapta, mână și picior, umbla șchiopătând prin casă și cu bastonul la o plimbare prin oraș, dar numai însoțit. Se împăcase cu faptul că mai mult de atâta nu se mai putea recupera. Trecuseră cincisprezece ani de la accidentul vascular. Eu am făcut tot ce mi-a stat în putință să construiesc toate aparatele văzute în diferite centre de recuperare și chiar balustrăzi de ajutor la intrarea în scara blocului, până la etajul unu. În majoritatea timpului dezlega rebus pentru avansați și aceasta cred că îi menținea creierul cald, în funcțiune.
În primăvara anului 2015 am observat unele gesturi ale mele care nu erau firești. Mâna stângă, aveam tendința să o folosesc din ce în ce mai puțin și să o țin la piept, strâns lipită, iar cu piciorul stâng am început să șchiopătez, împiedicându-mă tot mai des, auzind constant un lipăit cu laba piciorului. La început nu m-am panicat, am dat vina pe oboseală, o amorțeală care va trece de la sine și alte o mie de justificări. Întâmplarea a făcut ca după câteva zile să merg la Neurologie cu tata pentru un control de rutină pe care îl făcea periodic pentru monitorizarea și supravegherea parezei lui.
- M. Gheorghe să intre! Se auzi vocea pițigăiată a asistentei, ca un clopoțel de cristal, amplificată de rezonața dată de holul foarte lung al Spitalului Municipal.
Cu un mic ajutor din parta mea, tata s-a ridicat de pe banca de așteptare și șontâc-șontâc, sprijinit în baston, am intrat în cabinet.
- Buna ziua, doamnă doctor… Am salutat respectuos și am continuat pentru a destinde atmosfera, să nu devină prea sobră, prea oficială. Azi suntem la promoție, ați chemat un mic și am venit doi mici, fără pâine și muștar… Dar cu mine discutați la final...
După consultația caracteristică (verificarea reflexelor) și după întrebările specifice bolii, doamna neurolog s-a declarat mulțumită de evoluția și controlul acesteia de către tatăl meu.
- Uite cum trebuie să arate un pacient bine îngrijit, liniștit, după atâția ani de la un accident vascular în istoric. Și asta se datorează și familiei, dragostei cu care este înconjurat, a atenției care îi este acordată, a spus doctorița întorcându-se către asistentă.
- Acum, să vă expun și eu problema mea, am început eu discuția, după ce a semnat scrisoarea medicală pentru tata. Am relatat cât se poate de exact constatările mele în legătură cu modificările comportamentale din ultima perioadă.
- Credeți că am făcut și eu AVC? Pentru că simptomele par a fi aceleași pe care le-am văzut la tatăl meu.
- Categoric nu! E cu totul alceva. Suspectez o altă boală, dar ne lămurim imediat. Am făcut câțiva pași prin cabinet, de trei ori, am întins mâinile înainte, am închis ochii stând în picioare, mi-a verificat reflexele și nu mai știu ce am făcut până când s-a lămurit doctorița despre ce e vorba.
- Te rog să deschizi un dosar nou, se adresă asistentei. Avem de a face cu boala Parkinson.
Am zâmbit, cred că tâmp, după expresia de pe fața doctoriței care nu înțelegea bucuria mea la auzul diagnosticului. Eu procesam mai încet informațiile. Mă bucuram că nu am făcut AVC, suferință care îmi era deja cunoscută din familie cu toate complicațiile ei. Dar ce știam eu despre Parkinson? NIMIC sau cel mult bancuri despre el. Parkinsonul credeam că e o boală care apare la bătrânețe și se manifestă prin tremurături ale mâinilor care te împiedică să mănânci și să-ți desfășori activitățile zilnice prin gospodărie, că doar așa am văzut eu la țară un vecin de-al mătușii mele, pe când mergeam în vacanța de vară. Era un banc care spunea că dacă ai Parkinson verși jumătate din paharul cu băutură, dar dacă ai Alzheimer uiți unde ai pus sticla și nu bei nimic.
De atunci am devenit posesorul unui dosar BP care avea să se îngroașe odată cu trecerea timpului. Nu am dat prea multă importanță bolii, refuzând în sinea mea să cred ca m-ar putea afecta cu ceva. Soarta sau ghinionul meu a făcut nu numai să nu știu nimic despre gravitatea situației, dar și de a nu avea pe nimeni în cercul de prieteni familiarizat cu consecințele nebănuite ale acestei imprevizibile boli. Dacă eram mai atent, mai curios, mai insistent în căutări pe net de informații și noutăți despre Parkinson, poate alta era starea mea actuală de sănătate, dacă eram trimis la kinetoterapie, la logopedie etc, poate, poate, ce să mai zic.
E tardiv. Medicul meu trebuia să-mi deschidă larg ochii și să mă facă să înțeleg că nu e de joacă sau de glumă. Sau poate nu am fost eu receptiv la ce mi-a spus în clipele acelea de nesiguranță… Nu vreau să caut scuze sau vinovați, dar aceasta am pățit eu și nu-mi doresc să se mai întâmple nimănui așa ceva ce poate fi regretabil și cu rol hotărâtor în evoluția bolii. Am primit atunci tratamentul de la neurolog și am fost trimis la medicul de familie pentru luarea în evidență. Bineînțeles că și medicamentele le-am luat greșit: trei jumătăți pe zi de Isicom, nimic mai simplu: dimineața o pastilă și seara o jumătate. GREȘIT! Am aflat după câțiva ani, cunoscătorii știu de ce.
Viața mea a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, mergeam la serviciu, dar ce-i drept, parcă eram mai obosit, însă puteam să ațipesc la birou câte un pic și cu o cafea, mă energizam și făceam treburile care îmi reveneau conform fișei postului. Această nepăsare a mea cred că mi-a fost de ajutor căci gândurile mele nu aveau nicio legătură cu boala... Practic nu o primeam în viața mea, nu îi deschideam ușa ca să îmi invadeze intimitatea și să îmi strice planurile.
Asta credeam eu și așa îmi place să susțin, dar cei din familie și apropiații pot să dezvolte subiectul și să spună ce schimbări de comportament, ce mimică a feței, ce stare de spirit, ce irascibilitate și poate și alte modificări din viața mea care apăreau și se dezvoltau vizibil involuntar de voința mea, fără să îmi dau seama. Prietena mea a început să caute informații despre boală și evoluția ei, urmărind mai multe filmulețe, unele chiar despre stadiul final, cu urmări tragice... Nu e bine nici de amintit de cazurile acestea. Mai târziu am aflat ce a speriat-o. Dar.... prea târziu, deja puterea lui Parkinson a acaparat-o și, câțiva ani mai târziu am fost scos în decor. Din acea perioadă cât am fost împreună, am învățat un lucru care o să rămână veșnic în mintea și în sufletul meu. Iubita mea locuiește la curte cu fiica ei, ginerele și două nepoțele, frumoase și inteligente, izvor de energie atomică ce electrizau toată casa cu jocul și râsul lor natural, care te ducea cu gândul la o copilărie fericită. Eram și eu copil, inventam și adaptam jocuri la condițiile și vremurile actuale, făceam spectacole de dans și karaoke, iar toate acestea îmi încărcau bateriile fără să îmi dau seama că boala mea nu trebuie neglijată nicio clipă. Concluzia la care am ajuns când nu am mai avut privilegiul de a mă juca cu ele este cât se poate de clară: dragostea și afecțiunea cu care te înconjoară și te tratează familia și prietenii este cel mai puternic tratament și terapie din câte se folosesc la această dată.
La necaz și la greu se aleg chiar și neamurile, ca să nu mai vorbim de prieteni. Vrei să scapi de unul, cere-i bani împrumut. Apără-mă, Doamne de prieteni, că de dușmani mă apăr singur, se mai spune în popor. Boala noastră nu o poți considera dușmanul tău pe viață, faci o greșeală să începi un război pe care, cu siguranță, nu-l vei câștiga. Trebuie tratată ca un prieten, cunoscută, aflat ce nu-i place și acolo să ai grijă, dar și ce-i place, să poți evita să-i faci plăcerile. În acest fel, ca doi amici, la braț, poți defila prin viața lungă, cu fruntea sus, că și aceasta este o încercare pentru posesorii de BP.
Totul părea normal, cu toate că am redescoperit și mi-am reamintit toate legile fizicii ignorate în școală: legea atracției gravitaționale, forța centrifugă, punctul de echilibru, utilizarea și controlul lui, cum și la ce se folosește elanul și alte fleacuri care nouă, celor diagnosticați cu boala Patrkinson ne dau bătăi de cap și care, pentru unii par subiecte comice. Încet, dar sigur, toate acestea se instalează în rutina de zi cu zi, de nici nu mai știi dacă înainte era tot așa... Sau nu?
Trebuie să te menții în formă, să faci multă mișcare, plimbări lungi... Offff... Iar trebuie să mă îmbrac! Mă ajută cineva? Vara e mai ușor: un tricou larg, bermude și șlapi, o jumătate de oră și gata... Doar nu credeați că în cinci minute?! Durează și vara, dar efortul e mai mic. Dar iarna este de groază, dacă apare și sindromul mâinilor scurte (nu există așa ceva, eu i-am dat o denumire pentru că nu știam cum să-i spun) este epuizant să ieși la plimbare. Ai senzația că nu îți ajung mâinile să te îmbraci, să te speli, iar moblitatea și flexibilitatea scad, că aproape intri în panică.
Boala asta te face un bun organizator, un strateg al mișcărilor, trebuie totul calculat și gândit începând cu ridicarea din pat; dacă avântul este prea mare și nu ai punct de sprijin, ajungi grămadă la un metru de pat, jos. La virajele strâmte te bați de toți pereții, dacă nu calculezi bine viteza și nu ții cont de toate forțele ce apar în cale. Acum înțeleg cel mai bine bancurile cu lentoarea ardelenilor: viteza melcului turbat care face țuști până se apleacă ardeleanul să-l culeagă. Abia acum mi-am dat seama de unde s-au inspirat cei ce au inventat emoji, chipuri vesele și triste: de la mine! Într-o zi le am pe toate: acum am fața de statuie, acum râd de nu mă pot opri, acum privesc cu ochi senini și goi, acum am o privire de condor ce vede o potențială pradă. Exemple mai sunt, o mie... Dar mai las loc și pentru alții, ca să nu epuizez eu toate subiectele.
Ce am enumerat mai sus sunt constatări personale, întâmplări și fapte strict cu referire la persoana mea. Dacă apare o asemănare cu tine, cititorule, înseamnă că faci parte din asociația mea...
Anul 2020 a debutat cu o victorie, credeam eu, când în data de 10 ianuarie am depus dosarul de pensionare după mai bine de douăzeci de ani la grupa I în cadrul cunoscutului Combinat Siderurgic Hunedoara și alți șaptesprezece ani la diverse firme private. Nu avea să fie însă deloc un an de grație care marchează o nouă etapă superioară de fericire și dragoste. Într-o noapte rece de noiembrie, echipajul Smurd, chemat de urgență nu l-a putut salva, nici după o resuscitare de patruzeci și cinci de minute pe tatăl meu care a făcut un stop cardio-respirator, ca urmare a complicațiilor la plămâni. Și el avea ani de lucru în mediu toxic, cu noxe pe care ți le oferea bonus malus combinatul siderurgic. Poate o parte din cauzele îmbolnăvirii mele sunt și metalele grele inhalate de mine în decursul anilor. Ploaia de pulbere microscopică cu diverse compoziții chimice era uneori vizibilă în razele de soare, chiar în tot orașul. Oamenii, cu plămânii pe post de hote, filtrau praful, mulțumiți că aveam un loc de muncă, relativ bine plătit în comparație cu alte firme. „Să trăiască Combinatu’ că mi-a angajat bărbatu’”, era o vorbă în oraș. Și, ca să fie completă situația dramatică, după moartea tatălui meu am primit și vestea că, după opt ani de relație, fără nicio justificare plauzibilă, povestea de dragoste, căci, pentru mine așa a fost, se încheie. Direct cartonaș roșu, dar aceasta este o altă poveste, din alt film…
Atunci am simțit, cu adevărat puterea bolii Parkinson. Eram ca paralizat, mă blocam la fiecare pas. Intenția mea era să plec, corpul se apleca înainte, dar picioarele nu mă ascultau. Fața mea era ca o figură de ceară topită. Plângeam, continuu, de nu puteam să vorbesc de lacrimi. Într-o noapte era să mor asfixiat. Am vrut să mă întorc în pat, dar, când am ajuns cu fața în jos, nu reușeam să scot capul din pernă, pur și simplu nu aveam putere și nu mă ascultau mâinile. Am tras o sperietură groaznică, cred că acesta a fost un moment de cotitură în viața mea de diagnosticat cu boala Parkinson. Mi se pare mai uman termenul de diagnosticat decât cel de bolnav. Trebuia să fac ceva pentru a trata cu maximă seriozitate situația. Cred că era momentul să înțeleg de ce se cheamă degenerativă. Dușmanul nu doarme. Ca răspuns la rugăciunile mele către bunul Dumnezeu și la căutarile pe Internet, am aflat multe informații și m-am inscris la mai multe asociații ale persoanelor diagnosticate cu boala Parkinson. Am găsit înțelegere, dragoste și activitate intensă la Botoșani și Iași, cunoștințele mele fiind mult aprofundate, iar multe din întrebările mele au primit răspuns de la oameni calificați, profesioniști care sunt în măsură să demonstreze și să argumenteze afirmațiile bazate pe studii realizate în ani de muncă. Uneori, dacă întrebarea depășea sfera posibilului, răspunsurile erau la fel de inteligente. De exemplu : „în viață ai libertatea de a merge pe drumul pe care ți l-ai ales singur” sau „încearcă la toate ușile care se pot deschide, numai așa vei afla ce este dincolo de ele. TU ești singurul care înțelege situația și durerea ta cel mai bine, care știe și simte ce-i convine sau ce nu îi convine corpului tău. Tu ești cel care își cunoaște limitele și își poate controla sau modifica mișcarea, modul de gândire, chiar visele”.
Dar o nouă provocare a apărut la orizont. În scurt timp am avut ocazia să văd un implant de doi electrozi pe creier, DBS electrostimulator, pompa cu duo-dopa, pompa cu levodopa, carbidopa și entacaponă, penul cu apomorfină și pompa cu apomorfină, cea mai elegantă, dacă există termenul în această enumerare sau, dacă poate fi asociat în context. Eu cred în vindecare spirituală, bioenergie, autovindecare, meditații profunde, forța nemărginită a minții umane, dar și în medicina naturistă, tradițională și tot ce implică aceasta. Cred că nici medicina alopată nu și-a spus ultimul cuvânt, cercetările continuă și sunt convins că în viitorul apropiat se vor descoperi cauzele reale ale bolii și modalitățile eficiente de prevenire și tratament. După sperietura trasă la moartea tatălui meu, familia a intrat în alertă. La fel ca mine, știau de boala asta, din auzite, foarte puține detalii și nu mi-au acordat multă atenție până atunci. Am hotărât să cerem și alte păreri și consultații la alți neurologi. Așa am ajuns la o clinică privată din oraș. După un examen sumar și câteva întrebări, doamna doctor, caz rar în practică, a fost de acord cu tot ce scria în ultima scrisoare medicală, recunoscând că nu este specializată în această boală. Totuși, ne-a recomandat un profesor doctor conferențiar din Timișoara, specializat în boala Parkinson. Prima ședință a fost un succes, am stat de vorbă cu o domnișoară doctor stagiară, care mai bine de o oră m-a consultat, a completat mai multe fișe de evidență, a pus o mie de întrebări și ne-a răspuns la două mii de întrebări ale noastre, eu fiind cu sora mea mai mică. Foarte puțin a modificat dozajul tratamentului și mi-a recomandat un supliment alimentar, urmând să revin la control după trei luni. Am fost foarte încântat de atenția acordată pe moment. Dar, la controlul după trei luni, situația a fost diametral opusă. La fișierul clinicii, întâmplarea a făcut să fim șase persoane, adică trei programați, cu însoțitorii lor, toți din Hunedoara. Am rămas blocați când am aflat că avem alocate douăzeci de minute pentru fiecare consultație. Inițial, primul gând a fost să plec acasă, dar la insistențele sororii mele am rămas și îmi pare rău și acum.
- E clar! Nu mai suportați tratamentul cu medicamente și trebuie să facem operația pentru pompa cu duodopa, operație relativ ușoară, care constă în introdu... restul nu l-am mai auzit că mi s-a pus ceață pe creier și de-abia am reușit să îi opresc tirada în care cu patos se avântase.
- Excludem din discuție orice operație de pompe și electrozi, am replicat eu, vizibil iritat, simțind cum adrenalina, testosteronul, dopamina și cine știe câte substanțe din acestea îmi invadează corpul.
- Doamnă, discutați și dumneavoastră cu domnul, o să se simtă mult mai bine, putem face o internare de trei zile, introducem un furtun pe nas până în intestinul subțire pentru alimentare cu un gel special. Totul e gratuit, suportă statul cheltuiala.
- Eu mă simt deocamdată foarte bine și așa, fără auxiliare... Nu cred că e cazul să fac asta încă și nu o s-o fac doar pentru faptul că e gratuită, nici dacă mă plătește statul, am răspuns eu vizibil iritat.
- Rămâne să luați o decizie și să ne contactați... - a spus, ridicându-se de pe scaun.
Am ajuns în fața clinicii când a reușit sora mea să deschidă gura:
- Nu am înțeles ce a fost asta? Nu am înțeles de ce susținea cu tărie operația pentru pompă, știind că e nevoie pentru stadiile avansate ale bolii, iar tu nu ai ajuns acolo...
Acesta a fost episodul Timișoara, un vis urât care m-a trezit la realitate și m-a făcut să fiu mai hotărât în căutarile mele pentru a găsi noi tratamente și terapii pentru stagnarea și controlul bolii Parkinson. Am dat lumii de veste... ați citit bine... în toată lumea au ajuns mesajele mele: Canada, Anglia, Spania, Germania, Serbia, Ucraina, Elveția și așa mai departe, chiar în SUA. Un rol deosebit îl are o verișoară primară, doctoriță în Anglia, care m-a luminat, încurajat și ajutat în căutările mele, în speranța că totul se va rezolva. Ea luptă de aproape zece ani alături de fiul ei, care de curând a împlinit optsprezece ani și care are un cancer de mandibulă, fiind operat de mai multe ori în SUA.
- Marius, trebuie să existe ceva să ajute în tratarea acestei boli, știu că sunt în derulare mai multe studii în acest sens; trebuie să mă documentez un pic, că nu e specialitatea mea. În ceea ce privește partea financiară, nu mai gândi negativ, nu pune căruța în fața cailor! O să rezolvăm ușor, de la sine. Eu nici acum nu știu câți bani am cheltuit pe operații și de unde i-am luat. Atât să fii conștient: sunt doar bani, niște hârtii, până la urmă fără valoare, dacă îi ții așa, degeaba și nu te poți bucura de ei. Valoarea banilor e dată de scopul în care sunt folosiți, de satisfacția rezultatelor finale obținute, nu de numărul lor...
Cam acestea au fost primele discuții, urmând să ne auzim peste două-trei zile de aprofundare și studiu al bolii. Astfel, am început o nouă filă în agenda de cunoaștere și împrietenire cu BP. După câteva zile, am primit mesaje de la verișoara mea și nu numai, cu diverse link-uri de accesare, cu referire la problema mea. Atenția și gândul mi s-au oprit la terapia cu celule stem, un tratament de întinerire, revitalizare și revigorare pentru vedete, alături de transfuzii de sânge de la donatori tineri. Celulele stem erau prezentate ca o baghetă magică ce vindecă orice boală, la o simplă atingere, ușor de administrat, care merg direct le locul care necesită reparație, înlocuind celulele afectate sau lipsa unora sănătoase.
Și așa a început defilarea, ca să îi dăm o denumire oficială a proiectului cu și despre celulele stem. Ore în șir am stat în fața calculatorului, căutând și citind informații, studii, experimențe făcute de diverse clinici din lume, concluzii ale doctorilor și poveștile unor pacienți. Am înțeles și simțit pe pielea mea în toți acești ani că, odată ce pierzi o conexiune neuronală, o mișcare, o funcție, greu, foarte greu o mai poți recupera sau înlocui cu alta. Deci, am vrut să nu alunec pe pantă la vale și să încerc să mă mențin așa cum sunt, cu cât mai repede cu atât mai bine, să încep terapia cu celule stem. Am luat legătura prin mesaje cu mai multe clinici din Europa și pe unde am mai găsit informații. Așa am găsit înțelegere și receptivitate la o clinică elvețiană cu sucursala în Belgrad, la doar 350 de km de Hunedoara. O echipă de consultanți și doctori au preluat cazul meu, mi-au cerut rezultatele de la unele analize făcute în țară, un filmuleț să-și dea seama de stadiul în care mă aflu, foarte drăguți și amabili. După negocierea prețului în funcție de perioada de tratament, am stabilit data când mă voi prezenta la internare, pentru o săptămână, care ulterior a fost de duminică după-amiază, până duminica următoare la prânz, bineînțeles prețul nu s-a schimbat. Am fost profund impresionați de primirea făcută, atât eu cât și nepotul meu ca insoțitor și șofer, ne așteptau cu masa pusă, în ideea că venim de la drum și suntem flămânzi. După ce am servit masa, nu mai zic ce am mâncat... restaurant plus, trei stele... Am fost întrebați dacă dorim să vizităm orașul, mașina aștepta la scară, pentru că era o superbă zi de septembrie. Începând de luni am intrat în tratament intensiv, recoltări de sânge și consult minuțios al întregului corp, studierea tuturor actelor și a rezultatelor vechi și noi ale tuturor analizelor care le aveam. Am fost rugat să îmi aduc tot dosarul medical, chiar dacă în aparență nu are nicio legătură cu boala mea, ei o să le studieze și să aleagă tot ceea ce îi interesează. Am fost examinat de o doctoriță de interne din creștet până în tălpi, care își tot nota în fișe câte ceva, informându-mă de ceea ce constata, de exemplu, inclusiv că aveam gleznele un pic umflate. Toate discuțiile se făceau în limba sârbă. Am uitat să vă spun că, de luni până sâmbătă, timp de opt ore, uneori mai mult, aveam translator sârbo-român, o domnișoară care a studiat la Facultatea de Vest la Timișoara, ea însăși provenind dintr-o familie mixtă. Dar doctorița știa și limba engleză și vorbea cu nepotul meu care se descurca foarte bine, Dar pentru mine, pacientul, trebuia să se traducă totul în română, conform protocolului. La fel și doctorița neurolog a procedat la un consult amănunțit al meu, al mobilității, flexibilității, al vitezei de răspuns la diverse comenzi și la multe alte procedee, notând toate acestea în fișă, cu răbdare și interes, de parcă numai eu eram în toată clinica. E o senzație plăcută, nu știu să o mai fi avut vreodată, să simți că tu ești cel care contează, tu ești prioritar și toată atenția îți este acordată. A doua zi, marți, am intrat în sala de operație, după sosirea rezultatelor și studierea lor, unde mi-a fost prelevată măduva din coloana vertebrală în trei recipiente care au și intrat în laborator pentru sortare de către biologul clinicii. Celulele stem proprii mature au fost alese și completate cu celule stem placentare din banca lor până la cantitatea prelevată inițial pentru a păstra balanța și introduse înapoi, intratecal, în mai puțin de o oră. Sper că m-am exprimat bine, am citat din memorie ce mi s-a spus... Mai multe informații și termeni tehnici am în dosarul primit la externare, tradus în română. Bombardarea cu celule stem a continuat toată săptămâna, pe toate planurile: intravenos-perfuzii, intramuscular-injectii, nazal-pufuri. Mi s-a spus ca cca 160 de milioane de celule am primit, deși, personal nu le-am numărat. Am încredere în doctori... Dar de cântărit, sigur le-au cântărit, obligatoriu, pentru că trebuia păstrată proporția în coloană, după cum v-am spus.
Dar să intrăm în subiect, ceea ce interesează mai mult: rezultatul terapiei, cum mă simt, ce simt? La aceste întrebări, răspunsuri realiste și corecte le pot da apropiații mei, neamurile, familia, care pot face diferența cu acuratețe dintre starea actuală și cea de dinaintea tranfuziei cu celule. Dar și eu înainte de plecare la clinică mi-am fixat câteva repere, martori, pentru a face comparații după revenirea acasă. În săptămâna următoare am fost atent la detalii. Am observat că mă puteam îmbrăca fără să rămân blocat în tricou cu mâinile în sus, puteam să rulez ciorapii și să mă încalț, puteam să sar ca mingea fără efort, ceea ce înainte nu reaușeam și anume, nu mă puteam desprinde de la sol, parcă eram lipit de pământ, nu aveam impulsul, zvâcul de început și abia aveam forța să mișc o minge banală câțiva centimetri, cu piciorul stâng. Era clar o diferență, făceam unele mișcări, fără să mă gândesc și să mă pregătesc prea mult: ridicarea de pe scaun, de exemplu și multe alte chestii mărunte pentru un om sănătos, dar semnificative pentru noi. Pentru mine este un pas înapoi, un regres al bolii, câteva redute recucerite, iar pe viitor mi-am propus măcar să mă mențin în această poziție cât mai mult timp.
Nu mă așteptam la un miracol după acest tratament, să stau pe tavan ca Spiderman, să zbor ca drosophila melanogaster, nici nu vreau, pentru că ea are viața scurtă, dar eu am fost foarte mulțumit de starea de bine ce a urmat dupa acest episod. Uneori mă gândesc și la o întrebarea la care nu voi afla răspuns niciodată, cum mă simțeam dacă nu făceam acest tratament? Nu vreau să știu!... Am șters întrebarea din toate colțurile memoriei. Încă o concluzie clară s-a dezvoltat în înțelegerea mea. Când pornești pe un drum, să ai încredere și hotărâre, să fii încrezător și să nu pui la îndoială rezultatul la care vei ajunge, să fii convins că ai făcut alegerea bună și totul va fi foarte bine. Să nu regreți niciodată ce ai făcut, voluntar sau involuntar, a fost alegerea ta, să-ți pară rău pentru ce nu ai făcut și puteai face. Tineți minte, viața are un singur sens! Direcțiile le mai poți alege, dar cale de întoarcere nu ai, degeaba te rogi la Dumnezeu dacă tu nu ai credință și respect pentru El.
După o lună de la prima vizită la Clinică, am fost contactat de consultantul meu pentru a trimite rezultatele de la analizele specificate în dosarul de externare. În câteva zile am primit răspuns că totul era bine, eram în parametrii valorici normali pe toata linia și corpul a răspuns pozitiv la tratament. Au mai trecut încă două luni și am fost INVITAT, chiar așa suna mesajul, la Clinică pentru un set complet de analize, la trei luni de la prima intervenție, costurile analizelor și cazarea, respectiv masa, erau suportate de clinică, eu doar să ajung acolo, bineînțeles cu însoțitor. La prima vizită în Belgrad m-a însoțit un nepot care are locul de muncă și domiciliul în Spania și care a venit special pentru mine. Acum nu a mai putut veni și a trebuit să fac figura doi în unu, sora mea știe limba engleză, dar nu se încumeta să conducă mașina, iar soțul ei, cumnatul meu, conduce dar nu știe engleza, așa că am plecat trei persoane la drum, în ideea că găsim cazare acolo pentru cumantul meu sau chiar amândoi pentru două-trei zile. Ca și prima dată, eram așteptați și pe drum am primit câteva mesaje, dacă era totul în regulă. Am ajuns duminică după-amiază, am fost întâmpinați de asistenta de gardă care a sunat imediat managerul clinicii și i-a prezentat situația că suntem trei persoane. Clinica are și regim hotelier în limita camerelor disponibile (atunci am aflat și noi), dar nu e cazul pentru că ne-a repartizat două camere alăturate, una pentru porumbei sau guguștiuci, ce or fi ei, sora mea și soțul ei, și una pentru mine, ca să nu mă deranjeze nimeni. Totul a fost gratis pentru toți, cazare și masă, cu regim de restaurant, comandai ce voiai să servești la toate mesele, chiar și desertul de la prânz, până joi dimineața când am plecat, bineînțeles după micul dejun. Am primit și la pachet câte o plasă cu sandwich, o doză de suc și două ciocolățele, în caz că ni se făcea foame pe drum. De luni dimineața, pe nemâncate, am intrat în recoltări de sânge, în timp ce micul dejun mă aștepta pe masa din cameră. Din nou, parcă mai atent, am fost cosultat de doamnele doctor, de specialitate interne și neurologie, pe rând, toată dimineața. La un moment dat ne-a întrebat, în engleză, dacă suntem de acord să primim o donație de patruzeci de milioane de celule, ca o continuare a tratamentului început cu trei luni în urmă. Era să pic din picioare, noroc că eram tolănit în pat! Eu înțelesesem că trebuie să donăm, să plătim noi... Mă și vedeam la spălat vase în bucătărie, cu mopul în mână, frecând coridoare sau tăind lemne în curte, pentru a ne plăti celulele... M-am liniștit curând, ca orice român, când am auzit cuvintele magice CADOU și GRATIS. Este lesne de ghicit că am primit cu brațele deschise, la propriu și la figurat, trei zile de perfuzii și injecții cu celule stem și stimulatori neuronali, parcă așa le-a zis, care mi-au dat un nou impuls, o nouă revitalizare. Vorba aia: altfel te simți cu rezervorul plin. Îți vine să pleci la drum... „Nu știu alții cum sunt”, dar eu mă simt foarte bine sub influența celulelor stem și m-aș putea obișnui cu astea, că de abuzat nu poate fi vorba, nu ai nicio șansă să mergi la PECO-STEM, alimentezi și îți trăiești viața și a doua tinerețe.
Cam acesta a fost, dragii mei, episodul principal din viața mea, cu referire la boala Parkinson. Dacă nu v-am spus, vă repet (spunea un profesor în liceu), contează enorm de mult oamenii cu care socializezi și sentimentele cu care ești înconjurat, pentru că îți influențează direct starea de spirit și de bine. O îmbrățisare face cât un pumn de pastile, un zâmbet valorează... foarte mult. Nu am o listă de valori, dar o vorbă bună, un umăr de sprijin, o mână de ajutor, un minut de atenție este tot ce putem cere și tot ce ne bucură și ne îndulcește viața.
În concluzie, mă simt bine... Dar vreau să mă simt FOARTE BINE și prin toate metodele lucrez la capitolul acesta, inclusiv prin autosugestie și promit să vă țin la curent cu numărul de celule care le mai am peste patru-cinci-zece ani... Sunt optimist din fire...
Dar să vă povestesc despre proiectul NORMALITATEA DIN VIAȚA MEA, proiect al ASOCIAȚIEI BOLNAVILOR DE PARKINSON ȘI A ALTOR AFECȚIUNI NEUROLOGICE DEGENERATIVE „SUFLETUL LALELELOR” DIN JUDEȚUL BOTOȘANI, înființată în decembrie 2017 de neobosita și inimoasa Emilia-Paula Zagavei...
După un drum destul de greu pentru mine, ținând cont de starea mea de sănătate, după șapte munți, șapte văi și-o vale adâncă, serpentine mai mici, mai mari, unele mai largi, altele strânse, dacă ai un pic de viteză îți vezi numărul din spate, asta în cazul fericit când nu te păcălește drumul și te scoate în decor... Dej, Beclean, Bistrița, Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc am reușit să străpung Carpații Orientali și să ajung în ținutul Bucovinei, Buchenland, Ținutul fagilor, cum zic frații germani. Bineînțeles că merita efortul acesta, ești răsplătit de peisajul mirific în care culoarea de fond este verde, de la verdele crud, renaștere, până la verdele intens și permanent al brazilor, un colț de rai, un loc unde Dumnezeu cred că mai coboară uneori să se odihnească și să facă ședințe de oxiterapie. În unele locuri, dacă te întinzi bine poți să atingi cerul cu mâna și să te joci cu nourașii care stau tolăniți pe crestele bătrâne și cărunte ale Carpaților.
La vederea indicatorului SADOVA, parcă și motorul mașinii a redus turația și s-a relaxat, mai erau de mers câțiva km. până la pensiunea unde eram așteptat - nu degeaba m-am autointitulat Marius de Hunedoara - pentru deschiderea oficială a proiectului Școala de Vară a bolnavului de Parkinson din ciclul NORMALITATEA DIN VIAȚA MEA. Sponsorul principal și unic, cel care a transformat acest vis în realitate, care a fost și este alături de noi tot timpul STADA ROMÂNIA, cel care ne înțelege și ne face viața mai ușoară, mai normală și căruia îi mulțumim din adâncul sufletelor noastre.
Comuna Sadova, situată în vestul județului Suceava, la câțiva km. de Câmpulung Moldovenesc, într-un cadru natural unde fondul forestier este aproape 60% din suprafața totală a localității, este locul unde se face tranziția la cota alpină prin îmbinarea pădurilor răcoroase de foioase cu aroma de rășină a brazilor înfipți în albastrul cerului. Această locație a fost aleasă cu multă grijă de Emilia-Paula Zagavei, punându-ne la dispoziție o întreagă pensiune pentru a nu deranja și a nu fi deranjați. Eram numai noi, o familie mare și frumoasă.
Aveam inima cât un purice de emoții și simțiri pe care nu le ai în fiecare zi, mai ales că am sosit ultimul din cauza traficului, iar toți ochii erau ațintiți asupra mea. Ne cunoșteam de mult timp, dar virtual, imaginea, chipul pe care îl vedeai depindea de numărul de pixeli din dotarea device-ului folosit, laptop, telefon sau PC. De statură nu mai zic, mă gândeam să stau un pic pe vârfuri să par mai înalt de 1.60 m, măcar până se obișnuiește lumea cu mine. Dar asta nu m-a complexat niciodată, așa că am intrat cu pieptul înainte. Unii colegi și colege mă vedeau diferit pe net, părerile erau împărțite, Brad Pitt, Tom Cruise, Leo DiCaprio... Și pentru că niciunul nu mă egala, am rămas Marius și atât...
Nu știu dacă toți au avut același trac ca mine și aceleași gânduri, dar dacă nu le-au spus au facut-o din respect, sunt sigur că inima tuturor a bătut dublu pentru o clipă. Dar o concluzie clară am tras: tehnologia distorsionează... Toate doamnele sunt mai frumoase în realitate, iar dacă își deschid sufletul, sunt absolut fermecătoare!
A fost o săptămână extraordinară... Și foarte scurtă, așa mi s-a părut. Nu prea sunt superlative pentru descriere.
Ziua începea cu gimnastica energetică Tai chi, Qigong unde cuvinte ca: sănătate, vitalitate, longevitate, flexibilitate, armonie și nu în ultimul rând, bucuria vieții căpătau un nou sens. Am învățat să ne relaxăm, să respirăm corect, să ne armonizăm diferitele niveluri ale ființei, să trăim bucuria lucrului în echipă. Respect!
Pentru a evita monotonia, programul era bine pus la punct. Am vorbit despre nutriție, am primit sfaturi și răspunsuri la întrebările noastre. Am învățat multe lucruri interesante, am învățat ce avem voie și ce nu, să consumăm, am învățat despre combaterea constipației prin alimentație, despre rolul hidratării corecte. Respect!
Tuturor le mulțumim pentru răbdarea și profesionalismul de care au dat dovadă!
Am făcut și drumeții la lăcașuri sfinte din împrejurimi, la mănăstirile Voroneț și Moldovița. Am fost la lacul Iezer, am urcat pe munte. În ultima seară am jucat volei cu baloane multicolore, activitate care a avut un succes nebun, antrenându-ne pe toți la joc chiar și pe cei aflați în scaun cu rotile sau cei care se deplasau cu ajutorul rollatorului. Și uite așa trecea ziua, dar nu fără tradiționala mișcare de seară pe muzică, un Parkdance dacă se poate numi așa.
Totul a fost minunat, ne-am simțit ca acasă împreună cu cei dragi... Nimeni nu se uita la tine cu milă sau repulsie, nu îți făcea nimeni observație sau să pună întrebări stupide. Eram o mare familie, am râs și am glumit pe săturate, ne-am simțit extraordinar. Dar o vorbă din popor spune că ”Ce-i frumos durează puțin“. Recunosc cu regret, dar așa este.
Declarația mea oficială pentru cei cu care am petrecut o săptămână de vis la Sadova:
Sunt MÂNDRU că sunt contemporan cu voi, ONORAT că respir același aer și ÎNCÂNTAT că am cunoscut oameni minunați ca voi! Vă mulțumesc insistent că existați!
Sănătate maximă și să trăiți prosper!
